Brexit și de la capăt

Undele de şoc ale referendumului pentru Brexit străbat lumea şi sunt departe de a se atenua. Până la această oră se vor fi scris deja zeci de analize despre Brexit şi despre consecinţele lui, dar cel mai probabil majoritatea se vor dovedi eronate. Căci piesele de domino abia au început să cadă şi fapt este că nimeni nu înţelege exact ce şi cum va urma. Un lucru este însă cert: după 23 iunie 2016, noi europenii trăim într-o nouă realitate. Epoca de entuziasm şi optimism romantic întru construcţia Uniunii Europene a luat un abrupt sfârşit.

De zece luni sunt londonez – un „tânăr diasporez” cum mă numea mai deunăzi Sanda Nicola – aşa că am urmărit cu mare atenţie şi direct de la sursă toate frământările britanice din această perioadă. Şi adevărul este că nimic nu este simplu când vine vorba despre Brexit. Sigur că este la-ndemână să spui astăzi că cei în vârstă le-au vândut viitorul tinerilor britanici, la fel cum este uşor să-i acuzi pe englezii din oraşele de provincie de rasism, de xenofobie sau de simplă prostie. Numai că nimic nu este mai departe de adevăr. O astfel de explicaţie este la fel de simplistă şi de eronată ca şi non-argumentaţia care a condus la rezultatul referendumului propriu-zis.

În primul rând că rezultatul referendumului a luat prin surprindere ambele tabere britanice, atât cea Remain, dar mai ales pe „victorioşii” taberei Leave. Căci toate semnele, sondajele şi analizele anterioare votului indicau o victorie la limită, dar în favoarea taberei Remain. În fapt ultimul sondaj din preziua votului, încheiat la ora 21:00 pe 22 iunie, indica un rezultat de 52% Remain – 48% Leave, iar City-ul londonez miza pe un rezultat similar. Ironic este că cel puţin au nimerit procentele corect.

Chiar şi un astfel de rezultat strâns în favoarea Remain era deja rău, căci indiferent de tabără, toţi britanicii recunosc că marea problemă profundă relevată de acest referendum este că Marea Britanie de astăzi este puternic divizată. Divizată pe naţiuni, divizată pe grupe de vârstă, divizată pe mari metrople şi provincie. Iar asta este cea mai mare durere pentru toţi, indiferent de tabără.

Însă nimeni nu se aştepta cu adevărat ca tabăra Leave să câştige. În fapt puţin după închiderea urnelor Nigel Farage – liderul UKIP şi cea mai agresivă voce pro-Brexit – ar fi spus într-un cerc restrâns: „It looks like Remain will edge it”. Jumătate de oră mai târziu, când numărătoarea voturilor abia începuse, Farage declara public că nu spune că Leave a pierdut, dar că se pare că manevrele suspecte ale guvernului cu procedura de înregistrare la vot au dat un avantaj taberei Remain.

Numai că apoi au început să vină rezultatele, unul mai surprinzător ca altul. Sigur, nu şi primul rezultat, respectiv cel din Gibraltar, câştigat de Remain cu 95.9% şi unde singura „supriză” au fost cele 823 de voturi Leave din totalul de peste 20.000 de voturi exprimate (participare de 83.5%). Asta pentru că britanicii din Gibraltar se tem că o eventuală părăsire a UE de către Marea Britanie va deschide calea revenirii „capului de stâncă” la Spania, cum de altfel a afirmat-o chiar Premierul spaniol.

Adevărata surpriză a fost cel de-al doilea rezultat, cel din Newcastle upon Tyne, fief al laburiştilor, susţinători ai rămânerii în UE şi care mizau pe o victorie detaşată în acest district. Numai că rezultatul a fost un modest 50.7% pentru Remain. A urmat şocul celui de-al treilea rezultat, cel din districtul învecinat Sunderland, unde tabăra Leave a obţinut un nesperat 61.3%. Şi mai departe, aşa cum spun englezii, a fost all down hill. Atât pentru speranţele taberei Remain, cât şi pentru liră care a pierdut 11% în raport cu EUR şi USD în decursul câtorva ore. Trei ore mai târziu, victoria Leave era deja clară şi acceptată ca atare de ambele tabere, mult înainte de încheierea numărătorii voturilor.

Multe pot fi explicaţiile acestui rezultat supriză, căci multe evenimente au şubrezit participarea la referendum a susţinătorilor rămânerii în Uniunea Europeană. Fie că a fost vorba de slaba participare din Scoţia, susţinătoare a rămânerii în UE, fie că a fost vorba de furtuna record care a răvăşit Londra pro-europeană în noaptea de dinaintea votării, inundând sudul şi estul metropolei şi scoţând din uz mai multe linii de metrou, ceea ce a îngreunat votarea, ori fie că a fost vorba de Festivalul de la Glastonbury, început cu o zi înainte de referendum şi care adună anual peste 150.000 de tineri britanici, votanţi majoritari în favoarea rămânerii în Europa, fiecare astfel de eveniment a avut contribuţia lui la rezultatul surpriză.

În plus chiar dacă mulţi dintre cei care au votat erau deja hotărâţi de ce parte a baricadei se află, cu siguranţă că şi publicarea pe 22 iunie de către Oficiul Naţional de Statistică a datelor din 2015 privind populaţia Marii Britanii a avut o contribuţie însemnată la rezultat. Căci în condiţiile în care tema principală de campanie a taberei Leave a fost imgraţia, statistica oficială a venit să confirme că în 2015 sporul de populaţie al Marii Britanii a fost de 500.000 de locuitori, dintre care 330.000 din imigraţie. Ciudată coincidenţă ca un astfel de raport să fie publicat tocmai în preziua referendumului.

Însă dincolo de aceste ciudate coincidenţe care cel mult au înclinat balanţa, fapt este că oricum Marea Britanie era deja puternic divizată. Şi nu din neînţelegere şi dezinformare, ci din probleme concrete şi cotidiene, pe care politicienii britanici au ales să le ignore.

Marea Britanie este de fapt victima propriului succes. După 1990 dezvoltarea puternică a Londrei în ceea ce este astăzi inima financiară a Uniunii Europene a dus la atragerea unor uriaşe fluxuri de capital. În timp, aceste fluxuri de capital împreună cu nevoia de tehnologie a pieţelor financiare, cu piaţa liberă şi cu libertatea circulaţiei forţei de muncă ale Uniunii Europene, nu ale Marii Britanii, au dus la o puternică dezvoltare economică a ţării, dar orientată în primul rând pe tehnologie şi servicii. O astfel de creștere se vede în primul rând în nivelul de trai. Iar rezultatul a fost o creştere naturală a nivelului mediu al salariilor, propagată în decurs de 25 de ani spre toate piaţa muncii din Marea Britanie.

Acestea au fost în fapt beneficiile directe ale apartenenţei la Uniunea Europeană, numai că ele au avut un preţ. Căci pe deoparte, creşterea nivelului mediu al salariilor a crescut implicit şi costul vieţii, reflectat direct în preţul locuinţelor şi al chiriilor. Apoi dezvoltarea a creat un mare număr de locuri de muncă tot mai înalt calificate, mult peste ceea ce putea susţine piaţa muncii din Marea Britanie. Consecinţa directă a fost atragerea unui puternic val de imigraţie calificată, venită tocmai pentru a suplimenta cererea insuficientă de pe piaţă. Iar aceasta a amplificat presiunea deja existentă de pe piaţa imobiliară la valori aproape de neînţeles.

În ultimii ani în zona Londrei creşterile de preţuri în piaţa imobiliară sunt şi de 25% pe an. Apartamentele noi de două camere (one bedroom apartment) cu o suprafaţă de 50-60mp (!!) în Londra încep de la circa 500.000 lire, dar preţurile uzuale sunt de 900.000 – 1.2 milioane lire. O chirie de 5-600 de lire pe lună îţi asigură abia o cameră într-un apartament partajat cu alţi vecini, iar pentru a te bucura de propriul apartament decent chiria lunară depăşeşte cu mult 1000 de lire pe lună. Iar în celelalte metropole britanice, chiar dacă preţurile sunt cu 30-40% mai mici, ele sunt la fel de greu accesibile, căci şi salariile sunt proporţional mai mici şi locurile de muncă mai puţine.

Pentru o naţiune tradiţional obişnuită să deţină casa în care locuieşte, această problemă este una majoră, o întreagă generaţie având o reală problemă în găsirea unei locuinţe în care să-şi întemeieze o familie. Şi este simplist, dar în vâltoarea acestei frustrări este simplu să dai vina pe imigranţi pentru această problemă, căci da, afluxul lor a contribuit la problema ta. Şi este greu şi complicat să mai înţelegi că de fapt problema este aceea că guvernul britanic şi primăriile nu se mai implică în construcţia de locuinţe, aşa cum o făceau în anii ’70-’80, când Regatul Unit avea programe guvernamentale de atragere a imigraţiei din ţările Commonwealth, preponderent din India şi Bangladesh. În acea perioadă consiliile locale erau principalii contractori ai construcţiei de locuinţe, similar ritmului în care se construiau blocuri în România comunistă. Numai că asta nu s-a mai întâmplat după 1990, construcţia de locuinţe în Marea Britanie rămânând în sarcina aproape exclusivă a mediului privat. Inevitabil volumul de locuinţe livrat a fost mult mai mic, iar preţurile locuinţelor şi implicit ale chiriilor au crescut la actualele niveluri insuportabile.

Aceeaşi creştere a nivelului de salarii din Marea Britanie este cea care paradoxal, a îngropat industria britanică, pentru că a făcut-o necompetitivă pe plan internaţional. O lungă şi nesfârşită dezbatere a avut loc în această primăvară în jurul închiderii sau nu a ultimei oţelării britanice, deţinută astăzi de un concern indian. Şi asta pentru că din cauza salariilor mari, oţelul produs în Marea Britanie este mai scump decât cel produs şi importat din China, oţelăria fiind în pierdere netă, iar la mijloc fiind câteva mii de locuri de muncă. Sigur că tabăra Leave nu a pierdut ocazia să sublinieze că o eventuală independenţă de UE ar permite Marii Britanii să-şi protejeze piaţa internă a oţelului, omiţând însă să spună că un astfel de protecţionism ar creşte şi mai mult preţurile locuinţelor, atunci când constructorii ar fi obligaţi să folosească oţelul scump britanic în locul celul ieftin chinezesc şi indian.

Acest gen de realitate economică este de fapt ceea ce a dus la închiderea a numeroase fabrici şi uzine britanice tradiţionale şi înlocuirea lor cu firme de tehnologie şi fabrici care necesită nivele înalte de calificare. Rezultatul este că un mare număr de britanici au fost afectaţi sistematic de pierderea locurilor de muncă şi de nevoia de a se recalifica, întrucât specializarea lor a devenit pur şi simplu inutilă. Numai că de aceşti oameni nu s-a ocupat niciunul dintre ultimile guverne britanice. Din nou, chiar dacă este simplist, pentru ei a devenit simplu ca de aici să concluzioneze că „străinii le iau locurile de muncă”.

Nu în ultimul rând, în mod evident imigraţia pune presiune pe toate serviciile publice, de la reţele de transporturi, la sistemul de sănătate şi la sistemul public de şcolarizare. Da, toate aceste probleme sunt reale şi concrete. Defectarea unui metrou, un incendiu ori o închidere de staţie, un semafor defect care duce la închiderea unei întregi linii la ora de vârf sau chiar o zi întreagă – adică genul de evenimente pentru care presa şi reţelele sociale din România ar vui câte două zile – sunt realităţi cotidiene mai ales în Londra şi nimeni nu le mai remarcă, dincolo de evidenta şi continua iritare zilnică. Şi iar este simplist, dar extrem de simplu să dai vina pe imigraţie, când de fapt vina este subfinanţarea sistemului şi lipsa de strategie şi viziune la nivel administrativ. Căci realitatea este că pur şi simplu dezvoltarea infrastructurii din Marea Britanie nu a ţinut şi nu ţine pasul cu boom-ul economic al ţării şi mai ales al capitalei.

Sigur că un părinte care trebuie să-şi amâne cu un an înscrierea la grădiniţă a copilului, pentru că nu mai sunt locuri disponibile va fi furios. La fel cel al unui copil bolnav dar care nu poate fi văzut de medicul de familie, supraaglomerat, decât cel mai devreme peste trei săptămâni. Ca să nu mai vorbim de tragedia familiei unei tinere suferinde de diabet care a decedat la 27 de ani pentru că ambulanţa a ajuns abia după 4 ore, fiind supra-socilitată de cei care au nevoie de asistenţă medicală, dar pe care medicul de familie supraaglomerat nu-i poate vedea.

Nu este deloc deci de mirare că până şi o treime dintre imigranţii naţionalizaţi în Marea Britanie au votat pentru ieşirea din Uniunea Europeană, nu din egoism faţă de cei asemeni lor care vor să trăiască în Regatul Unit, ci ca vot negativ pentru problemele tot mai mari pe care guvernele succesive nu le rezolvă. Grav este însă că nimeni nu a înţeles gravitatea consecinţelor acestui vot negativ, ori faptul că acest vot negativ este mult mai mult decât o simplă sancţionare electorală a eşecului politicienilor.

Şi ca întotdeauna, nemulţumirea reală a cetăţenilor a fost exploatată politicianist şi populist. În fapt referendumul din 23 iunie 2016 nu este primul referendum pentru Brexit din Marea Britanie, ci al doilea. Primul a avut loc în 1975, la doar doi ani de la aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. La acea vreme a fost rândul Partidului Laburist (social-democrat) să susţină că implementarea regulilor Comunităţii Europene şi deschiderea pieţei muncii pune în pericol locurile de muncă din Marea Britanie. Însă referendumul din 1975 s-a soldat cu un solid 67% pentru rămânerea în Comunitatea Europeană.

Ideea referendumului din 2016 a fost lansată de David Cameron, în campania electorală pentru alegerile generale din mai 2015. Era în fapt un mesaj populist într-o Mare Britanie frământată nu atât de efectele recentei crize economice, cât mai ales de o criza propriului succes. Un calcul cinic menit să captureze o felie din electoratul extremist al lui Nigel Farage de la UKIP (United Kingdom Independence Party). Un mesaj care le-a adus conservatorilor şi lui David Cameron o nesperată victorie, una neanticipată nici de sondajele de opinie preliminare, institutele de profil britanice înregistrând atunci un ruşinos eşec.

Ca toate mesajele populiste, mai ales într-o ţară cu politici tradiţionaliste, era de aşteptat ca ideea referendumului pro-Brexit să piară în neant, numai că David Cameron avea două probleme…

Pe deoparte City-ul londonez, inima financiară a Uniunii Europene, era reticent şi rezistent la presiunea UE şi mai ales a Germaniei de a introduce reguli mult mai stricte în domeniul bancar al Uniunii, adică în domeniul care fusese la originea crizei economice din 2008.

Pe de altă parte, după lunga epocă Tony Blair, în care Marea Britanie a fost mai degrabă orientată pe relaţia cu SUA, neglijând relaţia cu Uniunea Europeană din care era membră, sentimentul general era că liderii de facto ai UE au rămas doar Germania şi Franţa, Marea Britanie pierzând acest statut şi poziţia de lider formal.

Soluţia pentru ambele probleme a părut a fi o negociere în forţă cu Uniunea Europeană, iar amenințarea unui Brexit ar fi trebuit să ajute această negociere. De altfel, în afară de tema protejării sectorului financiar britanic, toate pretenţiile efective în aşa-zisa negociere a Marii Britanii cu UE au fost complet lipsite şi de temei şi de efect. Așa că pentru ca negocierea Marii Britanii cu Uniunea Europeană să fie fondată pe o presiune reală, David Cameron şi Partidul Conservator au continuat cu ideea acestui referendum, probabil şi la gândul că referendumul similar din 1975 a relevat o largă majoritate pro-europeană a britanicilor. Consecinţa imediată a acestei decizii a fost o nefirească alianţă a Conservatorilor cu extremiştii de la UKIP.

Însă calculul greşit al lui David Cameron şi al sectorului financiar britanic a fost că nu au ţinut cont de dimensiunea reală a sentimentelor anti-UE din Marea Britanie, dar mai ales de nemulţumirea generală a britanicilor despre faptul că problemele lor reale rămân etern nerezolvate.

Situaţia a scăpat treptat de sub control, partidul Conservator fragmentându-se în 2015 între a susţine rămânerea sau plecarea din Uniunea Europeană. Cele două facţiuni ale Partidului Conservator s-au trezit astfel aliate pe deoparte cu extremiştii UKIP pentru Leave şi pe de altă parte cu eternii rivali socialişti din Partidul Laburist pentru Remain.

Aşa se face că David Cameron era la finalul anului trecut sub presiunea finalizării negocierilor cu Uniunea Europeană, pentru a putea începe campania pentru rămânerea în UE. Căci nu ar fi putut începe o astfel de campanie înainte de finalul negocierilor, întrucât altfel şi-ar fi sabotat propriul atu în negocierea cu Uniunea Europeană: presiunea referendumului. Însă fapt este că nimeni şi nimic, dincolo de propria ambiţie politică, nu îl obliga pe David Cameron să organizeze referendumul pentru Brexit. Putea la fel de bine să renunţe la organizarea lui lui oricând înainte de anunţarea datei oficiale a referendumului, care s-a întâmplat abia la finalul lui februarie 2016, după finalizarea negocierilor cu UE.

O ciudată turnură a fost şi aderarea lui Boris Johnson la tăbara Leave, survenită tot abia la final de februarie 2016, după ce a purtat negocieri cu ambele tabere, la umbra unui sondaj care arăta că peste 30% dintre britanici vor ţine cont de poziţia lui în referendumul despre Brexit. Ciudat pentru că până mai ieri îndrăgitul şi apreciatul primar al Londrei din ultimii opt ani, aflat la finalul celui de-al doilea şi ultimul mandat al administraţiei capitalei britanice – în Marea Britanie inclusiv numărul mandatelor de primari este limitat la două – era în acelaşi timp principalul susţinător al lui David Cameron în Partidul Conservator, cei doi fiind legaţi de o strânsă şi lungă prietenie, care i-a purtat împreună din copilărie prin şcoli şi facultate. Prietenia şi tandemul lor în interiorul Partidului Conservator erau atât de puternice încât au fost chiar subiectul unui documentar artistic în 2009, intitulat „When Boris met Dave”.

Sigur, există explicaţia politică a faptului că „prietenul” Boris urmărea încă de anul trecut ca la convenţia Partidului Conservator din octombrie 2016 să îi ia locul de prim-ministru „prietenului” Dave. Iar acest lucru i-ar fi fost imposibil din postura de susţinător al lui David Cameron. Numai că Boris Johnson, din postura de Primar al Londrei ştia bine, aşa cum studiile proprii administraţii au arătat-o chiar în 2016, că întreaga dezvoltare a Londrei este direct dependentă de relaţia economică cu UE şi de afluxul de imigranţi din şi din afara UE. Adică exact de lucrurile pe care susţinătorii Brexitului le condamnă. Sunt toate contradicţii greu de înţeles şi nu cred că simpla ambiţie politică de a deveni Prim Ministru al Marii Britanii justifică poziţia iresponsabilă a lui Boris Johnson faţă de metropola pe care a condus-o aproape un deceniu.

În fapt toţi susţinătorii Brexitului erau mai degrabă interesaţi de o victorie, dar la limită a taberei Remain. Pentru Boris ar fi fost rezultatul perefect, căci poziţia lui David Cameron era deja slăbită în interiorul partidului şi chiar şi în cazul victoriei la referendum era aşteptată o schimbare a Prim Ministrului la convenţia din toamnă, unde oricum Boris Johnson era favorit. În schimb victoria îi strică total planurile, căci pe măsură ce efectele economice se fac simţite asupra Marii Britanii, existând chiar perspectiva reală a dezintegrării Regatului Unit prin desprinderea Scoţiei şi Irlandei de Nord, ascensiunea lui la postul de Prim Ministru este tot mai incertă, ca principal vinovat al dezastrului.

De altfel a treia zi după referendum, ca răspuns la presiunea Germaniei şi Franţei pentru un „divorţ rapid”, Boris Johnson a declarat că nu e nici o grabă ca Marea Britanie să iasă din Uniunea Europeană şi că totul se poate întâmpla după schimbarea de Prim Ministru din octombrie. Însă cum de nu mai este nici o grabă, când nu mai departe de acum câteva zile Brexitul era imperios necesar pentru a salva cele 350 de milioane de lire sterline pe care Marea Britanie le plăteşte săptămânal Uniunii Europene? Şi cum de nu mai este nici o grabă când în urmă cu doar 72 de ore era imperios ca Marea Britanie să-şi recâştige suveranitatea? E cumva „independenţă cu appointment”, cum le place englezilor să se organizeze?

Apoi de asemenea mediul financiar nu şi-a dorit defel un exit, ci doar o negociere de forţă cu UE sub ameninţarea exit-ului pentru păstrarea libertăţilor financiare britanice, la adăpost de regulile cerute de Germania. În schimb Brexitul propriu-zis anulează tot acest avantaj, căci obligă marile bănci să se mute în Franţa sau Germania, aşa cum au anunţat încă din această primăvară, pentru a avea acces la piaţa UE. Dar asta le aduce fix sub incidenţa regulilor UE de care au vrut să se ascundă.

Nu în ultimul rând, pentru Nigel Farage şi UKIP, o înfrângere la limită ar fi însemnat o poziţionare în postura relaxată de lideri ai nemulţumiţilor, cu un cuvânt de spus în guvernare, dar fără a fi nevoiţi să dea incomodele explicaţii specifice celor aflaţi la putere. Ori victoria nu doar că-i pune să dea socoteală pentru toate promisiunile aberante de până acum, imposibil de onorat, dar transformă UKIP-ul din lider în ţinta nemulţumirilor celor pe care i-au reprezentat până mai ieri.

Iar poziţia nu le este deloc confortabilă. În chiar dimineaţa anunţării rezultatului referendumului, Nigel Farage a fost întrebat dacă victoria Leave înseamnă că de acum cele 350 de milioane de lire care reprezentau în opinia lor contribuţia săptămânală a Marii Britanii la bugetul Uniunii Europene – cifră dovedită deja ca fiind falsă – va fi cu adevărat direcţionată spre mult subfinanţatul NHS – sistemul de sănătate de stat, aceasta fiind o temă centrală a campaniei Leave. Răspunsul a fost năucitor, respectiv că nu asta este problema – dar era cu 48 de ore înainte – că oricum nu a promis asta şi că într-adevăr modul în care a fost pusă problema contribuţiei Marii Britanii la bugetul UE a fost o greşeală a campaniei Leave.

Mai mult, pentru absolut toată lumea era şi este clar că un eventual exit va duce la ruperea Marii Britanii, scoţienii şi nord-irlandezii fiind în mod deschis dornici să rămână membri ai Uniunii Europene. Ori un astfel de scenariu nu este dorit nici măcar de tabăra Leave. Toate acestea arată că nimeni nu se aştepta la rezultat, ci doar sperau într-o victorie strânsă a rămânerii în Uniunea Europeană.

Numai că ceea ce toţi au ignorat a fost faptul că dincolo însă de jocurile politice şi de politicianismul populist iresponsabil, de care nu e scutită nici măcar Marea Britanie, problemele ţări sunt însă reale.

Sigur nivelul de dezinformare sau de neinformare a fost extrem de ridicat în campania pentru Brexit. În fapt exploatarea nemulţumirilor şi miturile au bătut realitatea. În plină campanie parlamentarul conservator Michael Cove a făcut senzaţie atunci când, fiind pus de un moderator TV în faţa studiilor şi opiniilor experţilor care îi contraziceau afirmaţiile pro-Brexit, a răbufnit: „Oamenii din această ţară s-au săturat să le spună experţii ce e bine”. Într-o Mare Britanie în care opinia expertă contează cel mai mult în luarea unei decizii, o astfel e afirmaţie a fost de-a dreptul şocantă.

Trăgând linie şi adunând, tot Brexitul a fost un enorm bluf britanic, declanşat şi amplificat dintr-un iresponsabil politicianism şi eşuat într-o mare problemă pentru întreaga Europă. Despărţirea Marii Britanii de Uniunea Europeană nu va fi uşoară, căci nu este vorba doar de rolul economic al Marii Britanii, ci şi de cel militar, Regatul Unit având cea mai puternică armată din Uniunea Europeană, care de la anul va fi dotată cu două super-portavioane nucleare, din aceeaşi clasă cu cele mai mari portavioane americane. Iar flancul european al NATO şi UE contau pe aceste două portavioane britanice, căci Marea Britanie este cel mai important furnizor european de securitate pentru Uniunea Europeană și ar fi urmat să ocupe un rol major în viitoarea armată a Uniunii Europene.

Este deci extrem de greu de spus direcţia în care vor evolua lucrurile, mai ales că deja referendumul a produs probleme economice şi iritare în întreaga Uniune Europeană. Marea Britanie este în mod evident surprinsă şi pare deja că trage de timp în căutarea unei soluţii pentru a anula rezultatul referendumului. Că va fi un alt referendum, ori că va fi o decizie a Parlamentului împotriva rezultatului actualului referendum, care a fost doar CONSULTATIV, nu executiv, cert este că toate opţiunile sunt deschise. Cu siguranţă evoluţia va fi dinamică în următoarele săptămâni, căci mediul economic al Uniunii Europene nu-şi permite incertitudinea a trei luni de aşteptare.

Îmi este imposibil să-mi fac măcar mie o previziune despre care va fi deznodământul. Sunt prea multe variabile şi incertitudini. Dar ceea ce este clar, este că am asistat la o nouă şi tristă dovadă că eşecul politicienilor duce la nemulţumire generală, pe care apoi populismul întotdeauna iresponsabil o transformă în adevarate tragedii naţionale. Căci nimic nu ar fi mai tragic pentru Marea Britanie decât să se dezintegreze şi Regatul Unit să fie redus doar la Anglia şi Ţara Galilor, izolate într-o lume de mâine a super-statelor de sute de milioane şi miliarde de locuitori fiecare.